Europa-Crestina

DECEMBRIE 1989

(fragmente din capitolul 32 – ultimul – al cărţii „O altă lume – Amintiri din tinereţe, şi nu tocmai“, apărută la Ed. Criterion Publishing, în noiembrie 2004)

Tot mai rar asculta ştirile la posturile străine (cele autohtone nici nu intrau în discuţie) – poate şi pentru că nu mai voia să-şi facă sânge rău, de când se părea că Marele Stăpân va mai „ferici“ poporul destul timp. I-a atras totuşi atenţia, stârnindu-i şi un râs mai mult amar, descrierea la televizor a întâlnirii Bush – Gorbaciov din Malta – descriere pe care a surprins-o cu totul întâmplător, la trecerea prin hol. Prezentând imagini în care vaporul ce găzduia discuţiile era clătinat cu putere de marea agitată, comentatorul a afirmat (desigur, citind ceva impus de sus) că până şi elementele naturii se opun acestei întâlniri. Bogdan nu pricepea de ce îl irită pe despot reuniunea capilor superputerilor; doar dăduse o nouă lovitură la recentul congres, şi nu prea mai avea ce să se întâmple, căci bătea la uşă perioada sărbătorilor – în care era de presupus că românii vor fi şi mai pasivi în privinţa protestelor, dacă aşa ceva se putea concepe.

Nu era primul lucru pe care nu îl înţelegea – şi care totodată îi provoca un râs mai degrabă răutăcios – în atitudinea Marelui Stăpân. Cel mai recent episod ilustrativ în acest sens se petrecuse la începutul verii, când – la o plenară pregătitoare pentru congres – i se propusese (a nu ştiu câta oară) conducerea partidului pe viaţă. A refuzat din nou, deşi era greu de închipuit că va amăgi chiar şi pe oligofreni cu această paradă de modestie şi de conformare la statut. Interesant însă a fost că a afirmat cu acest prilej – şi Bogdan Ardeleanu a auzit cu urechile lui – că pentru el nu există „ţel mai suprem“ decât să îşi servească partidul şi ţara, indiferent de funcţie. Tânărul, după ce se răscoli încă o dată gândindu-se ce analfabet terorizează peste 20 de milioane de oameni, abia aştepta să vadă cum o vor brodi ziarele[1] cu această adevărată revelaţie – chiar pentru cei obişnuiţi cu termeni ca „tutulor“ sau „muncipiu“. Cum cei de la „Scânteia“ erau experţi în mistificare, a apărut „ţel mai înalt, suprem“.

Evenimentul cel mai presant în acel moment pentru familia Ardeleanu punea, însă, în umbră tot ce era în jur. Dacă nici Bogdan nu mai acorda atenţie actualităţii politice, aşteptând noul an pentru o minune (singura cale pe care se întrevedea doborârea Marelui Stăpân şi a regimului său), cu atât mai puţin era interesată Ileana – preocupată aproape în totalitate de binele alor ei. E la mintea cocoşului că dorea şi ea din tot sufletul prăbuşirea celui care o îndepărtase brutal de copil, dar se concentra asupra vieţii de zi cu zi, lăsând consideraţiile de ansamblu în seama soţului.

Abia a doua seară avea să afle Bogdan Ardeleanu ce importantă fusese şi pentru alţii acea zi de sâmbătă, 16 decembrie 1989.[2] Cum se întâmplă destul de des (doar nu degeaba se zice că viaţa este cel mai palpitant roman), nu exista niciun semn prevestitor al şocului pe care avea să-l trăiască, atmosfera fiind cât se poate de obişnuită. După cină, copilul se culcase, mama lui se uita la televizor, iar tatăl – văzând că e un film românesc (asupra cărora era lămurit) – a preferat să stea în bucătărie şi să asculte „Vocea Americii“, dacă tot nu o mai făcuse de mult. Îşi luă şi o carte, dar fondul sonor îi trebuia, căci îi devenise a doua natură de când începuse încercările de a-şi alunga astfel senzaţia de singurătate şi părăsire. Emisiunea era banală, cartea – aşijderea, aşa că mai mult îi zburau gândurile spre câte-n lună şi-n stele – cu excepţia întoarcerii la ţară, pe care se străduia să şi-o scoată din minte.

Buletinul de ştiri de la ora 9 nu părea nici el în măsură să îl distragă de la lectură şi reflecţii, fiindcă începuse cu situaţia internaţională – care nu-l interesa dacă nu conţinea ceva cu totul spectaculos. La un moment dat însă, auzi cuvântul „Timişoara“. Începu să asculte mai concentrat, deşi era aproape sigur că se vorbeşte despre ceva minor – ceea ce pentru el însemna că nu determină prăbuşirea regimului. (Se săturase să gândească în jumătăţi de măsură şi paşi mici, pentru că vedea că nu duc nicăieri; aşadar, nu avea în vizor decât esenţa: înlăturarea cauzei primare a dezastrului naţional, care se reflecta în existenţa fiecăruia şi era amplificat de consecinţele însumate ale acestor existenţe – cărora nu le puteai spune vieţi.)

Au fost doar câteva clipe până când şi-a dat seama că prima impresie îl înşelase şi a început să vibreze cum nu mai credea că este posibil – cel puţin în acel an. Auzind că mişcarea de solidaritate cu pastorul Laszlo Tökes[3] – pe care regimul plănuia să îl izoleze de enoriaşi, fiindcă se făcuse oarecum remarcat pe la posturile străine prin declaraţii în legătură cu drepturile omului – se transformase într-o revoltă amplă, care dusese şi la distrugerea „genialelor opere“ ale conducătorului, tânărul ascultător nu mai avu stare pe scaun. Clocotea în el adevărata fire, cu sentimente şi trăiri intense, care, vrând-nevrând, se amestecau: entuziasm şi mândrie pentru că totuşi cei de aici nu sunt de mămăligă, dar şi îngrijorare pentru ce putea să li se întâmple acelor oameni – ca şi silă la gândul că vor reveni cu toţii în cloaca dinainte, o dată cu înăbuşirea acestei acţiuni măreţe; doar aşa fusese la Braşov, în urmă cu 2 ani. Era de presupus că şi de această dată revolta va rămâne izolată, cu atât mai mult cu cât s-ar fi putut invoca pregătirile pentru Crăciun în disimularea indiferenţei şi laşităţii. Totuşi, în acest pesimism dictat de raţiune speranţa îşi croia un drum timid, dar ferm şi bine bătătorit, şi nu trebuia abandonată până la deznodământ; în fond, de ce să nu fie posibilă o minune, cu atât mai mare cu cât se aflau într-o perioadă în care o minte obişnuită se orienta spre refugiul în petrecerea sărbătorilor, deci şi acţiunile erau în consecinţă?

Ileana îşi vedea în continuare de film[4] – care nu era unul tezist pe faţă, ci doar inconsistent şi plin de falsitate – şi tricota liniştită, neputând să audă radioul sau să vadă efectul ştirii-bombă asupra soţului ei. Avea, însă, să fie pusă repede la curent; era de la sine înţeles că el îi va împărtăşi ce aflase, cât mai prompt şi mai complet. Imediat ce se terminară cele relatate despre aceste evenimente excepţionale, dădu buzna în cameră:

— Auzi ce s-a întâmplat la Timişoara! Cică e necaz mare, căci cam toată lumea a ieşit pe stradă şi în fine au început să răbufnească. Au protestat şi la comitetul judeţean de partid, dar n-au putut să intre şi să facă prăpăd – ca la Braşov. În schimb, au spart o librărie în plin centru şi au distrus „operele“ idiotului ăstuia.[5] Mi s-a părut interesant că două elemente[6] în principiu opuse – apa şi focul – au fost folosite în acelaşi scop: jumătate din cărţi au fost arse, iar celelalte au fost aruncate pe Bega. Doamne dă să se trezească toţi, măcar în al doisprezecelea ceas, şi să nu fie ca la Braşov, căci nu ştiu dacă aş mai putea suporta. Nu vrei să vii şi tu să asculţi? Poate mai spune ceva.

— Dacă mai este ceva, cheamă-mă.

Obişnuit cu felul ei de-a fi, nu mai zise nimic, mai ales că se grăbea înapoi la radio. Dorinţa de a afla mai multe nu i-a fost împlinită în acea seară, aşa că a avut timp să-şi sedimenteze în minte aceste noutăţi senzaţionale, cu inerentele consideraţii asupra conexiunilor cu micul lui univers.

Cu totul deosebit găsea că mişcarea începuse cam la ora când se terminase serbarea care de asemenea reprezentase un moment remarcabil în viaţa lor. Se bucura că tocmai timişorenii se ridicaseră, fiindcă îi plăcuse foarte mult oraşul, cu atmosfera lui, când stătuse acolo câteva zile. Nu numai geografic se situa mai aproape de Occident decât Clujul (ca să nu mai vorbim de marile oraşe de dincolo de Carpaţi; cât despre satele de acolo, chiar era bine să taci mâlc), şi asta se datora – poate – în special compoziţiei populaţiei. Începând să se gândească la aceasta, îşi aminti că a doua limbă pe care o auzise pe stradă sau în tramvai era sârba – şi nu maghiara, ca în oraşul său. De aceea, pe lângă că avea un mic of legat de faptul că nu românii porniseră revolta, i se părea ciudat câtă aderenţă a ajuns să aibă un individ de care auzise rareori la „Europa liberă“ şi care milita aproape exclusiv pentru drepturile minorităţii sale. Toate acestea aveau, însă, puţină importanţă; principalul era că se manifestase ura populară, care – firesc – răbufnise violent. Era singura cale într-o astfel de conjunctură; dacă ar fi spus cineva – chiar într-o doară – să se recurgă la metodele de schimbare a conducătorului prevăzute în statutul partidului sau în constituţie, ar fi fost categoric catalogat pe loc drept idiot sau provocator parşiv. Marea tragedie era, însă, că te puteai aştepta la represiune şi mai violentă – cu repercusiunile de rigoare asupra participanţilor – în caz de înăbuşire. Singura nădejde era ca această înăbuşire să nu mai aibă loc, şi Bogdan s-a rugat Celui-de-Sus pentru asta înainte de culcare, dobândind liniştea interioară necesară somnului în urmă auto-sugestionării că dorinţele fierbinţi îi vor fi ascultate cu bunăvoinţă.

Se duse la clinică în dimineaţa următoare cu speranţa că monotonia de acolo va fi dată la o parte – bineînţeles, din motivul extraprofesional care îl pusese pe jar. Avea, însă, rezerve în acest sens, deoarece putuse deduce din povestirile colegilor că se nu prea preocupau să asculte posturile de radio străine, probabil pentru că – fiind concentraţi exclusiv asupra propriilor probleme – neglijau ansamblul, care conţinea cauza primară a greutăţilor tuturor. Bănuielile i se confirmară: nimeni nu aduse vorba despre Timişoara, şi se vedea clar că nu pentru că s-ar fi temut (se cunoşteau între ei de multă vreme, trecuseră prin aceleaşi necazuri, şi mai rău decât ce-i aştepta – reîntoarcerea în Maramureş – nu prea avea ce să fie), ci pentru că pur şi simplu nu ştiau nimic. Se putea citi aceasta pe feţele lor, morocănoase ca întotdeauna; nu aveau de ce să fie altfel. Ardeleanu îi privea cu un zâmbet pe care se străduia să şi-l reprime şi care îi reflecta gândurile: „Ei, dacă aţi şti voi ce ştiu eu, aţi fi mai surâzători!“. Totuşi, nu le spuse nimic, fiindcă nu avea încredere în nimeni dinafară şi nu putea prevedea cum vor evolua evenimentele. (Îşi controla rapid impulsurile spre bravură, gândindu-se la familie, şi se consola cu ideea că măcar nu lătrase în sprijinul regimului. Dacă altcineva ar fi deschis discuţia, nu s-ar fi ferit să arate că e informat, însă nu intenţiona ca el să o provoace.)

La fel de discret s-a păstrat când s-a întâlnit pe stradă cu un fost colonel de securitate, care se ţinea rudă cu ei. Acesta l-a luat direct:

— Ai auzit ce-i la Timişoara?

— Nu. (Evident că era singurul răspuns pe care i-l dicta prudenţa.)

— Cică e răzmeriţă mare. Au spart, au distrus… Cam toată lumea e în stradă.

— Dar unde-aţi auzit?

— La „Europa liberă“, azi-dimineaţă.

„«He-he, să fii dumneata sănătos!», vorba lui Creangă…“ – gândi Bogdan, după care zise:

— Poate o să ascult şi eu, să vedem ce va fi. – asta pentru că îşi dădea seama că nu merge să exagereze în a face pe prostul.

Imediat după ce s-a despărţit de interlocutor, s-a simţit foarte mândru de vechiul său radio „Mamaia“, chiar dacă funcţiona practic numai pe unde medii. (După ce suferise cîteva căderi pe jos la Petrova, era firesc să nu mai prindă undele scurte[7] decât cu bârâieli – mai ales că îl primise de la o mătuşă, care se putuse uşor dispensa de el.) Se bucura şi că „Vocea Americii“ – pe care o considera mai obiectivă – era superioară faţă de „Europa liberă“ şi la capitolul promptitudine.

Ca întotdeauna în situaţiile deosebite, simţea nevoia să se oprească la bunica dinspre mamă. De această dată considera că neapărat trebuie să-i împărtăşească noutăţile ardente (chiar şi la propriu), dacă ea nu mai asculta radioul de când rămăsese singură. Apăru şi Ardeleanu-senior, în drum spre serviciu, şi crezu că-i face o surpriză extrem de plăcută fiului său:

— Am vorbit cu directoarea direcţiei sanitare, şi te detaşează şi pe tine – la Ciurila[8] – de la anul!

— Stai încet, să vedem ce va fi la anul! – şi îi povesti tot ce ştia.

Nimerise bine, căci tatăl asculta doar „Europa liberă“ – şi exclusiv seara, în puţinul său timp de destindere. Acum îi dăduse un motiv în plus să se lipească de radio la sosirea de la serviciu. Asta urma să facă şi el în cursul serii, la acelaşi post – cu un hiat între 8 şi 10, când „Vocea Americii“ avea prioritate.

A reuşit să prindă „Europa liberă“ surprinzător de repede şi de bine, dar asta nu s-a putut numi noroc. I-a fost dat să sufere profund în urma celor aflate – de a căror veridicitate nu se îndoia, fiind relatări de la faţa locului. Mila şi compasiunea au fost parcă puse în umbră de oroare şi scârbă când a auzit că porţile catedralei din Timişoara au rămas încuiate – din ordinul mitropolitului[9] – pentru cei care încercau să se refugieze de soldaţii care îi urmăreau şi care au tras asupra lor, pe scări.

„Ce fel de slujitor al lui Iisus o fi ăsta?“ – se întreba Bogdan. Nu era creştin practicant, însă rămăsese idealist, şi nu putea concepe cum mulţi preoţi – în special cu rang înalt – colaborau[10] cu acest regim ateu şi anti-uman, în loc să-şi facă un titlu de glorie din a se sacrifica aidoma Celui ale cărui învăţături şi fapte au creat această religie universală.[11] Tânărul Ardeleanu considera că mitropolitul Banatului se făcuse complice la o crimă în masă – pe care, foarte probabil, ar fi putut-o evita; oricât de ticăloşi ar fi fost comuniştii şi cei sub comanda lor, nu-i vedea în stare să intre înarmaţi în lăcaşul Domnului, ca legionarii. (Majoritatea erau de la ţară, şi acum ştia bine că acolo există frică de Dumnezeu. În plus, auzise că însuşi Marele Stăpân nu crâcnea când tatăl său rostea o rugăciune înainte de a se pune cu toţii la masă.)

Şocat cum era de măcelul de pe treptele catedralei şi – mai cu seamă – de cum ajunsese să fie posibil, Bogdan Ardeleanu s-a gândit abia într-un tîrziu că în această întâmplare tragică există totuşi ceva de bine, întocmai ca speranţa pe fundul cutiei Pandorei[12]: revolta continua, fără a se reduce în intensitate. Indiferent de deznodământ, deja afectase regimul mai mult decât mişcarea de la Braşov – care durase doar o duminică.

Se vede, însă, că persoana-cheie a acestui regim judeca altfel decât un supus oarecare – sau, poate, nu voia să dea satisfacţie „viermilor“, manifestându-şi îngrijorarea. Cert este că îşi urma programul stabilit dinainte – şi anume vizita în Iran. Totuşi, trimisese la Timişoara câţiva membri ai comitetului central al partidului, printre care Ion Coman – fostul ministru al armatei.[13] Aşadar, era uşor de bănuit că nu se va da în lături de la nimic pentru a se menţine la putere – şi episodul de la catedrală constituia o mărturie extrem de clară.

În cursul serii au apărut noi indicii în acest sens, peste care s-au suprapus întâmplări ce au alimentat scepticismul lui Bogdan în privinţa solidarizării concetăţenilor săi. Se convocase o şedinţă a locatarilor de pe scara blocului, având drept scop achiziţionarea unei antene parabolice; nu mai voiau să înghită (şi) de sărbători unicul program la care aveau acces. Cu toate că suma pe fiecare apartament era modică, au bătut apa-n piuă – deci n-au ajuns la nimic concret.

Lehămetit, i-a lăsat baltă şi s-a întors la radio. Noutăţile îşi puneau cu tărie amprenta pe sufletul său, potenţând impresiile dinainte. Cu toate acestea, a rămas lipit de această unică sursă de informare până la încheierea emisiunilor. I se părea normal să fie aşa; dorinţa de a-şi alimenta speranţa în triumful acestei revolte de o amploare nemaiîntâlnită – de el, cel puţin[14] – era mai puternică decât oroarea sau teama. De fapt, pe cea din urmă începuse să nu o mai simtă, deoarece – poate printr-o conexiune a evenimentelor mai presus de înţelegerea omenească – primise chiar în acea zi (pe sub mână, evident) un exemplar dactilografiat din „Viaţă după viaţă“, a lui Raymond Moody. De cum a început să o citească, n-a mai lăsat-o – în primul rând cu gândul la victimele din Timişoara, care ar fi meritat să cunoască acea existenţă indescriptibil de liniştită de dincolo. Voia cu tot preţul să creadă în enunţul şi mesajul lucrării[15], şi bine-ar fi fost să fie cât mai mulţi ca el, pentru că asta ar fi dus la abolirea puterii regimului asupra lor, iar următorul pas ar fi fost prăbuşirea lui, din moment ce era fundamentat doar pe teroare.

De-acuma aflase cam toată lumea excepţionalele veşti (care nu mai puteau fi numite noutăţi), şi[16] în acest timp mijloacele de informare în masă[17] oficiale tăcuseră chitic. Te puteai aştepta să fie aşa, fiindcă Marele Stăpân şi a sa acolită dirijau totul, chiar de la distanţă. Probabil că nici ei nu-şi închipuiau că supuşii nu ştiu ce se petrece la Timişoara, dar nu le păsa, de vreme ce erau convinşi că nu vor îndrăzni să schimbe impresii – cu atât mai puţin să treacă la fapte. La acel moment se putea spune că – în mare – apreciază situaţia corect. Cel puţin, aşa se întâmpla în colectivul în care îşi desfăşura activitatea Bogdan: nu aveau cum să ignore evenimentele (prea erau neobişnuite, deci ar fi riscat să-şi pună singuri eticheta de idioţi), însă comentariile erau cât se poate de lapidare şi rezervate.

Cu totul altceva era când se întâlneau doctorii Ardeleanu tatăl şi fiul. Cel dintâi se aprindea mai repede, aşa că avea speranţe mari după doar o seară petrecută la radio. Ca întotdeauna în momentele deosebite, ţinea să afle părerea celui pe care îl considera cel mai de nădejde sfătuitor:

— Ce zici, măi Bogdane, scăpăm noi de ăştia?

— Nu ştiu ce să zic; în R.D.G., de când a început balamucul, Honecker a mai avut 7 zile. La noi a început duminică, şi asta ar însemna ca duminica viitoare – cel târziu – să scăpăm de el. Ar mai fi 5 zile, dar eu tare mă-ndoiesc, fiindcă vine Crăciunul şi – pe de altă parte – nu ştiu dacă se bagă Gorbaciov, ca acolo.[18]

— Oricum, ar fi bine să-ţi păstrezi destulă benzină ca să poţi trece graniţa, în caz de ceva. Dacă vrei, îţi dau şi eu, căci în primul rând copilul trebuie pus la adăpost. Să-ţi iei cu tine tot ce ai de valoare – şi aşa am să fac şi eu.

Era o idee bună, aşa că a adoptat-o – şi a concretizat-o de cum a venit acasă. Alături de bani şi bijuterii, a pus în geanta diplomat (singura care se putea încuia) câteva pachete de ţigări – care pentru el nu erau doar valoroase, ci pur şi simplu vitale; de înţeles, în acele circumstanţe. Pe moment însă, i se părea practic imposibil s-o şteargă, întrucât avea semne că represiunea se înteţise. Deşi a aflat că ieşiseră în stradă muncitorii din toate fabricile Timişoarei (şi era de aşteptat să fie mulţi), moralul i-a fost puternic afectat de o înregistrare cu rafale de automat.[19] Era şi o dovadă că are temei când se îndoieşte că armata ar fraterniza cu demonstranţii – în special pentru că soldaţii în termen nu ar putea accepta să tragă în ai lor. I se părea o viziune idilică şi pur speculativă; trăise între ei, aşadar ştia că nu îi caracterizează altruismul şi sentimentalismele. Gândea aşa deoarece văzuse ce fac caporalii şi sergenţii din armata obişnuită cu noii-veniţi, cu toate că în urmă cu mai puţin de un an li se făcuse şi lor la fel – asta ca să nu mai spunem că erau de condiţie socială similară, deci firesc ar fi fost să fie camarazi. Exista, însă, destulă bestialitate şi laşitate acumulată în ultima vreme, aşa că n-ar fi fost de mirare ca pe unii din mediul cazon chiar să-i distreze cum cad cei din faţă sub gloanţele lor – cu atât mai mult cu cât nu puteau să le riposteze pe măsură; doar şi în viaţa civilă erau foarte fioroşi şi loveau cu sălbăticie când se găseau 3-4 contra unuia singur. „Cu asemena idei de cod cavaleresc, poate că or să mă ia cam toţi drept nebun, şi sigur n-o să răzbesc în lumea asta“ – gândea Bogdan – „dar nu pot, şi nici nu vreau, să renunţ la ele. Dumnezeu o să ne judece pe fiecare.“[20] De prezenţa divină era tot mai convins pe măsură ce se cufunda în lectura care – mai cu seamă în acea noapte – îi oblojea cât de cât psihicul.

Existând posibilitatea să fie nevoiţi să se îndepărteze de miezul evenimentelor, voiau să fie siguri că maşina îi va sluji. Prin urmare, cel care o condusese în condiţii demne de povestit decise să îi facă o verificare amănunţită. Voia să o ducă la atelier curată, aşa că plecă la părinţii lui, care aveau furtun şi sursă de apă în pivniţă.

Pe când o dichisea cu detergent – dorind să arate impecabil, căci o considera prietenă şi îşi zicea că, dacă îţi baţi joc de ea, îşi va bate la rândul ei joc de tine – l-a strigat un vecin de sus:

— Ai auzit ce-i la Timişoara?

— Păi, cum să nu aud?

— Bine-bine, dar nu ce ştie toată lumea. Îţi spun eu ceva de ultimă oră: ăştia nu mai controlează centrul şi armata nu mai trage.

— Cum adică?

— Mi-a dat telefon un vechi prieten, care stă chiar în centru, şi a pus receptorul la geam, ca să aud ce-i afară. Vorbea cineva care zicea că reprezintă Frontul Democratic Român[21], şi toată lumea striga: „Jos Ceauşescu!“[22], „Jos comunismul!“. Mi-a spus că piaţa mare este plină, iar soldaţii stau şi se uită, în frunte cu comandanţii lor.[23]

Bogdan ştia ce mărime are piaţa dintre catedrală şi operă, şi simţea că îl inundă mândria şi bucuria, mai ales că era prima manifestaţie de o asemenea amploare care nu numai că nu fusese organizată de regim, ci îi era şi profund ostilă. Cel mai înălţător i se părea că nu putuse fi împiedicată. Totuşi, cum de obicei lua în considerare în special aspectele negative, euforia lăsă repede loc îngrijorării că timiuşorenii vor rămâne izolaţi, fiindcă în restul ţării nu existau semne de ridicare – cel puţin din câte ştia el.[24] (Se şi întreba ce face Bucureştiul.) Aşadar, încă nu sosise momentul să-şi exprime prea expansiv ideile şi sentimentele. În acelaşi timp însă, nici în ridicol nu putea să cadă, vorbind „pe linie“. Cel mai bine era să se refere la valori universale – pe care le-ar fi afirmat cu toată tăria oricând şi în faţa oricui:

— Într-adevăr, este ceva cu totul deosebit, şi Doamne dă să nu-i termine, căci ar fi prea cumplit pentru toată lumea!

Pe seama viitorului oamenii pot doar să facă speculaţii, şi cine ştie dacă le-ar fi mai bine având posibilitatea să-l cunoască – în eventualitatea că şi-ar dori-o, ceea ce nu era cazul lui Bogdan Ardeleanu. Constituia şi acesta un motiv să se ancoreze în prezent, dar nu principalul. De maximă importanţă era că ieşirea de sub control a oraşului de pe Bega zguduise regimul cu asemenea intensitate că fusese nevoit să recunoască pe faţă că acolo este o situaţie excepţională. În acest spirit, s-a anunţat că la ora 7 va vorbi la televizor Marele Stăpân – ceea ce iarăşi era deosebit, pentru că în mod obişnuit programul începea la 8.[25]

Bogdan a aflat asta de la mama lui, în momentul când a intrat în casă, după ce îşi terminase treaba. Avea de gând să mai stea doar la „un nechezol“ şi o ţigară, însă şi-a schimbat planurile, întrucât n-ar mai fi ajuns acasă la timp ca să prindă cuvântarea.

— Poate, prin absurd, ne anunţă că-şi dă demisia. Ce zici, mamă?

— Nu cred.

— Nici eu, dar e plăcut să te gândeşti.

Corneliu Ardeleanu nu venise încă de la serviciu – şi a fost mai bine aşa; a scăpat de (încă) o pricină de enervare. Soţia şi fiul său au auzit, însă, ce aşteptau – şi anume că s-a decretat starea de necesitate în judeţul Timiş, pe motiv că forţe anti-naţionale tulbură construcţia socialismului (pentru români, ţara şi orânduirea trebuiau să fie una).

În loc de demisie se proferau ameninţări foarte puţin voalate; de altfel, expresia „ripostă hotărâtă“ trebuia să spună tot. Măcar se văzuse cum justifica tiranul deschiderea focului asupra oamenilor neînarmaţi: cică fuseseră atacate unităţile militare. Că aşa ceva puteau crede doar şoimii patriei[26] (cum naiba să ataci un loc care are în dotare arme de foc şi blindate cu sticle, bâte şi pietre, cel mult?) era cu totul secundar; oricum, în acel moment, nimeni n-ar fi putut să-l ia peste picior pe Marele Stăpân sau să îl tragă la răspundere.

Încă o dată dezamăgit, Bogdan n-a mai comentat nimic cu Ileana (care desigur că urmărise şi ea prelegerea). Sila avea să-i fie sporită mai târziu, când până la ore mici a ascultat – vrând-nevrând – „manifestările de adeziune ale oamenilor muncii cu ideile şi iniţiativele conducătorului iubit“. Se organizau adunări de acest gen mai ales în colectivele mari (şi se şi transmiteau), de câte ori Marele Stăpân se pronunţa asupra unor marote ale sale: lupta pentru pace în lume sau racilele capitalismului. Se putea bănui că iarăşi se vor regiza asemenea caraghioslâcuri, dar de această dată aveau un punct de plecare cu totul inedit – şi, implicit, îşi pierduseră latura comică. Normal că tânărul Ardeleanu nici nu s-a gândit să deschidă televizorul. A avut însă ghinionul ca vecina de jos să dea aparatul foarte tare, şi – cum era miezul nopţii, deci linişte în bloc – a trebuit să facă mare efort ca să se concentreze la „Viaţă după viaţă“ (de somn iarăşi nu putea fi vorba). Acest efort era cu atât mai mare cu cât avea tot timpul în minte situaţia în care fuseseră puşi cei ce trebuiseră „să-i înfiereze“ pe timişoreni. Era clar că li se impusese să spună exact opusul a ce gândeau şi că o făcuseră de frică. Bogdan – care recunoscuse întotdeauna că nu este un temerar – nu voia să-i judece, dar totodată considera că este un moment prea de cumpănă ca să mai faci compromisuri. El, cel puţin, ar fi evitat pe toate căile să vorbească, mergând pînă la absenţa de la adunare dacă n-ar fi avut curajul să refuze ferm blamarea celor care îi stârniseră admiraţia. Până la judecata supremă, nu ar mai fi putut privi în oglindă – şi nici în ochii celor din jur.

Starea de necesitate (care nu putea fi etichetată făţiş drept stare de război – cum era în fapt – pentru că în frunte se afla „un neobosit militant pentru pace“, care ţinea la imaginea sa în exterior) se extinsese practic în toată ţara, dacă tot se ivise un prilej de a strânge şi mai tare şurubul. Aveau să simtă această sporire a terorii şi medicii veniţi la stagiul de obstetrică. De cum s-au adunat în bibliotecă (unde stăteau majoritatea timpului, căci în continuare erau puţine naşteri), o persoană din conducerea clinicii le-a atras atenţia să nu plece mai devreme, fiindcă ar putea fi opriţi de patrulele de miliţie instituite în număr mare, care în mod sigur le-ar fi cerut să îşi justifice prezenţa pe stradă. Ardeleanu stătu cît stătu, dar tot plecă puţin mai repede, alegând un drum mai periferic şi ocolit spre casă. Era foarte ocupat în ziua aceea: înainte de verificarea maşinii trebuia să aibă o întâlnire extrem de importantă, în legătură cu intrarea în învăţământul superior. Promisese că îl ajută un fost coleg de liceu, ajuns într-o funcţie mare pe centrul universitar.

Pe când a ajuns acasă începuse deja transmisia televizată a adunării convocate de Marele Stăpîn în Piaţa Palatului, în chip de corolar al condamnării timişorenilor. Ştia de ea, şi nu înţelegea de ce trebuia Ileana să se uite; lui – mai cu seamă în această conjunctură – îi făcea pur şi simplu rău să audă stâlceli şi agramatisme la care să se răspundă cu urale. Tocmai atunci, însă, veni la ei un prieten, care le spuse că la miting e posibil să se întâmple ceva surprinzător.

Din ce putuseră observa până atunci nu existau indicii în acest sens. Piaţa era plină, şi se vedeau pancarte cu lozincile obişnuite – ca şi portretele „Stejarului“[27] şi ale „tovarăşei“ (alţii nu mai aveau dreptul – spre deosebire de anii '60, când apăreau tablouri cu tot comitetul central). Cuvântarea era şi ea la fel ca toate celelalte, şi tot aşa păreau ovaţiile după salutările şi urările de început – de parcă ar fi scos pe gură nişte înţelepciuni epocale. Totuşi, la acest stadiu i se aprinse lui Bogdan un bec în cap, sesizând că uralele veneau exclusiv din difuzoare. (La manifestaţiile unde – vrând-nevrând – participase mai înainte, acestea doar „dădeau tonul“, şi exista în fiecare colectiv câte unul cu misiunea să-i îmboldească pe ceilalţi, care nu prea îndrăzneau – sau nu-şi puneau problema – să nu-l urmeze. În consecinţă, se punea mai în spate, fiindu-i imposibil să strige în cinstea conducătorului.)

Vorbitorul a continuat prin a anunţa creşterea veniturilor cu o sută sau două de lei[28], în urma hotărârilor luate – desigur – de către C.C.[29], în mod democratic. Poate că nici el credea cu adevărat că asta era soluţia pentru domolirea supuşilor, dar spera că încă o dată vor fi atât de proşti ca să accepte ceva cu care oricum n-aveau ce face, căci de cumpărat nu era practic nimic.

Aici a intervenit supriza de care vorbea cel venit la tinerii Ardeleanu: uralele (mai puţin sonore decât cele iniţiale) de la difuzoare au fost rapid acoperite de strigătele de protest şi „Jos!“ – venite din primele rânduri. Se auzeau mai ales voci de femei, fiind mai stridente. Conducătorul a fost derutat câteva momente, aşteptând – degeaba – ca securiştii şi miliţienii să facă linişte. (Ceilalţi din fruntea partidului şi ţării au dovedit încă o dată că nu contau.) Era „o gorilă“ în spate, spre care şeful cel mare se tot uita. Constatând că nici acesta nu prea ştia ce să facă, începu să strige:

— Tovarăşi, staţi liniştiţi! Staţi la locurile voastre![30]

„Ăsta nu ştie să vorbească decât cu «tu» şi «voi»“ – se gândi Bogdan – „pentru că i s-a permis să nu dea doi bani pe nimeni. Sper ca în curând să-i stea vorbele în gât.“

Cam aşa s-a şi întâmplat. Prin urmare, a trebuit să intervină „savantul şi omul politic de renume internaţional“ – care îşi păstrase sângele rece, dacă nu avea pic de suflet în ea. A repetat apelurile la calm, dar tot degeaba. Manifestaţia era compromisă, căci începuse vânzoleala în întreaga masă de oameni. Rămânea o întrebare: cum putuse fi Marele Stăpân (care nu-şi mai merita titulatura) atât de prost încât să adune el însuşi atâta lume în preajma sa, cu situaţia care era în ţară?

Unul cu minte normală n-ar fi trebuit să caute răspuns[31], mai ales când avea preocupări mult mai presante şi concrete. Fostul său coleg îi spuse.

— Acum nu pot face nimic pentru tine, fiindcă toţi sunt foarte ocupaţi; pricepi tu de ce. Vino după Crăciun, când – poate – se termină balamucul ăsta.

„Doamne dă să nu se termine cum vreţi voi!“ — îşi zise Ardeleanu. „Mai bine să nu intru acum în I.M.F. decât să mai trăiesc sub ăştia, cu atât mai mult cu cât e clar că va fi mai rău decât era. O să am eu şansa să ajung în învăţământ — şi încă unde vreau — dacă se schimbă starea de lucruri.“[32]

A constatat că nu poate s-o ia spre atelierul A.C.R. pe drumul cel mai scurt, prin centru, întrucât circulaţia era oprită. Abia când a ajuns acasă a aflat că ratase de puţin şansa de a deveni erou; se găsise foarte aproape de piaţa centrală[33], unde avusese loc o demonstraţie reprimată cu sălbăticie.[34] Un alt conflict de acest gen – pe principala stradă către gară – o împiedicase pe Lia, vechea lor prietenă, să le facă o vizită. Locul unde fusese Bogdan să încerce să verifice maşina (şi nu găsise pe nimeni, fără să poată pe moment să-şi explice de ce) era aproape de locuinţa prietenei lor şi pe o stradă paralelă cu cea folosită de transportul în comun. Nici de această dată, însă, n-a văzut şi n-a auzit nimic deosebit.

Aflând de la radio că situaţia e gravă de tot (până la ei nu răzbătea zgomotul gloanţelor), Ileana se hotărî să facă nişte provizii, deşi mai era de mâncare prin casă. O porni – împreună cu vecina de vizavi – după macaroane (singurul lucru ce se mai găsea), iar soţul ei, văzând un TAB la colţul blocului, se întrebă încă o dată ce fel de minte or fi având femeile astea. Esenţial a fost că s-au întors cu bine, şi s-au mai şi mirat de ce se îngrijorează soţii lor – ca dovadă că vehiculul blindat nu le spusese nimic.[35]

Poate că o asemenea atitudine nu ţinea de sex, ci de naţie. Mai spre seară, un individ din vecini s-a apucat să bată covoarele (deh, venea Crăciunul!), după ce se putuse auzi desluşit cum se trage aproape de ei – probabil în cei care voiau să meargă să o elibereze pe Doina Cornea de sub paza miliţienilor care îi stăteau permanent la poartă. Scena cu bătutul conştiincios al covoarelor stârni în soţii Ardeleanu reacţii diametral opuse: râs la ea şi furie la el – care şi spuse:

— Chiar aşa de nepăsători şi de egoişti să fim, oare, încât şi acum să-şi vadă fiecare de ale lui, fără niciun pic de consideraţie pentru cei din jur?

Era o întrebare pur retorică, aşa că se întoarse a nu ştiu câta oară la radio, sperând să afle ce s-a întâmplat în Bucureşti. „E aproape sigur că şi acolo au fost manifestaţii, mai ales că dobitocul ăsta «şi-a băgat mortul în casă» cu mâna lui “ – gândea, şi fireşte că ar fi fost greu să se înşele.[36] Cel mai condamnabil era că se trăsese în plin (ca şi în celelalte oraşe, de altfel), şi nu la picioare – cum fusese ordinul iniţial (între timp aflase şi asta) al liderului (care desigur că era şi comandantul suprem al armatei). Probabil, acest ordin fusese dat tot din considerente de imagine; chiar şi cei fără spirit cazon sau nepricepuţi în domeniu – ca Bogdan – ştiau că în lumea civilizată regulamentele militare prevăd că nu se trage mortal de la început în situaţii de criză internă. Îi scăpa momentul când se schimbase orientarea şi liderul ajunsese să se comporte asemenea unui tigru grav rănit. Era în ton cu ansamblul; el şi soţia lui atinseseră de mult un nivel subuman. Pe de altă parte, s-ar fi putut şi ca unii comandanţi sau soldaţi să fi simţit nevoia să-şi satisfacă instinctele sadice.[37]

„Bine măcar că vine sâmbăta liberă.“ – îşi zicea Bogdan în dimineaţa următoare[38], pe când se îndrepta spre clinică şi vedea urmele şenilelor de tanc în piaţa catedralei ortodoxe[39], unde pe colţ se afla comitetul judeţean de partid. O dată ajuns, simţi că – în ciuda atenţionărilor din ziua precedentă – nu era deloc în dispoziţie să stea, mai ales degeaba.[40] Plecă rapid, împreună cu vechiul său amic Gabriel Ionescu – medicul din Bârsana. Erau oarecum vecini şi în oraşul natal al amândurora, stând pe aceeaşi stradă. O luară pe drumul ocolit şi nu scoaseră un cuvânt, Gabi fiind cu atât mai cătrănit cu cât avea copil în scutece. De altfel, îşi luă rămas bun cam aşa:

— Ne vedem luni, dacă ne-om mai vedea!

Orice răspuns ar fi fost deplasat – ca şi zăbava în reflecţii triste. În consecinţă, Bogdan îşi găsi ceva de făcut: se duse până la părinţii săi cu maşina – care trebuia să aibă motorul încălzit, ca să nu le facă vreo figură în eventualitatea perfect posibilă că ar fi avut nevoie de ea pentru a-şi pune la fereală copilul. Ajunse tocmai la timp ca să audă la televizor că se decretase starea de necesitate pe tot teritoriul ţării. Asta nu era ceva atât de surprinzător pe cât era că televiziunea avea program la ora 10 dimineaţa; şocant a fost, însă, anunţul care a urmat: „Trădătorul Milea s-a sinucis!“.[41]

Rada Ardeleanu începu să se agite puternic:

— Ăsta o să ne pună la zid pe toţi!

— Fii serioasă! Cum să pună la zid 23 de milioane? – a replicat Bogdan.

Ceva trebuia să spună, dar în sinea lui era cât se poate de îngrijorat. Într-un moment atât de tensionat, nici măcar cu soţia nu mai avea dispoziţia să stea de vorbă. De altfel, ea l-a anunţat că pleacă după un brad de Crăciun. Nu prea voia să o lase; l-a înduplecat doar faptul că pomii (mai degrabă molizi) se găseau la colţul străzii lor.

Copilul se juca singur şi în linişte, iar taică-său dădu drumul la radio. Era în jur de amiază, şi la acea oră putea asculta doar posturile naţionale. Trecu pe programul II, sperând să găsească muzică simfonică sau de operă. Parcă din senin auzi: „Dictatorul a fugit!“. O clipită a crezut că este o piesă de teatru, dar apoi şi-a dat seama că asemenea cuvinte n-ar fi fost permise de cenzură nici măcar în literatură sau în filme. Totuşi, era prea frumos să fie adevărat. Asta era părerea lui – nu neapărat corectă, după cum a putut constata imediat, de la o voce cunoscută: „În cîteva minute deschideţi televizoarele, căci vom fi acolo!“.

Dintr-un salt a fost în hol, cu degetul pe buton. Îi văzu pe Ion Caramitru (şi îşi dădu seama că vocea lui fusese mai înainte) şi pe Mircea Dinescu[42], în spatele cărora erau mulţi necunoscuţi. Unii aveau steagul tricolor cu stema decupată, care devenise unul din simbolurile Revoluţiei (cum o numeau toţi). Pentru prima dată în viaţa lui auzea vorbindu-se liber la Televiziunea Română, şi era atât de încântat încât n-ar fi vrut să piardă nicio secundă. Bine că telefonul se găsea pe aceeaşi măsuţă cu televizorul; simţea nevoia să-i facă pe toţi părtaşi la bucuria lui. În primul rând erau părinţii – cu care a fost foarte lapidar, căci comentariile şi divagaţiile nu aveau sens:

— Deschideţi repede televizorul!

După aceea se duse la fereastra din bucătărie – în dorinţa de a-şi mai limpezi mintea, ajutat şi de o gură de aer proaspăt. Era o vreme splendidă, nefiresc de caldă pentru acea perioadă şi care ţinea de la începutul săptămânii – ca să fie nişte zile excepţionale din toate punctele de vedere.[43] De cum scoase capul pe geam, văzu – în balconul unui bloc vecin – un tip răcnind:

— Ceauşescu, p…mă-ti!!!

Îl pufni un râs sănătos, cum nu i se mai întâmplase de mult (nefiind de ce), şi se gândi că expresia este cum nu se poate mai ilustrativă pentru primele stări sufleteşti ale românilor la eliberarea de cel care îi chinuise atâta. Aceeaşi faţă radioasă o avea Ileana, care se întorcea[44] fără brad, dar cu o sticlă de vin în mână. Era însoţită de prietenul care venise la ei în ziua dinainte şi de soţia lui.[45] Nu mai avea răbdare să aştepte până ajunge acasă, aşa că a strigat:

— Ce faci cu sticla aia de vin?

— Am adus-o ca s-o bem cu toţii, pentru că am auzit-o pe Doina Cornea vorbind în faţa catedralei.

— Asta-i nimic! Hai să-ţi spun eu ceva! A fugit banditul ăsta!

Era – nici nu mai trebuie spus – un motiv cum nu se poate mai întemeiat ca să goleşti o sticlă de băutură; asta au şi făcut. De-abia apoi îşi amintiră de copil şi că ora prânzului cam trecuse. Nu era, însă, cazul chiar să-şi pună cenuşă în cap; în fond, se impunea ca şi el să simtă – chiar dacă nu era de aşteptat să conştientizeze – că trăieşte o zi epocală.

Au adus masa în hol (cum mai făceau câteodată seara), mai ales că acum chiar că aveau ce urmări la televizor.[46] Tocmai era o pauză în transmisia directă din locul de unde se difuzaseră ultimele ştiri ale epocii pe care, „cu legitimă mândrie“, clănţăii o denumiseră după conducător – loc despre care aflaseră deja că este studioul 4 al Televiziunii.[47] Chiar numai cu genericul, emisiunea continua să-i facă mare plăcere lui Bogdan: muzica de fond era „Rapsodia română“ – de care prinsese şi mai mult drag în tristele seri din Petrova, pentru că deschidea „Acualitatea românească“ la „Europa liberă“. Într-o pauză de mai apoi avea să audă şi „Trei culori“ cu textul original – mişcător în special prin mesaj – şi s-a simţit mulţumit că acest cântec, atât de încărcat de semnificaţie istorică, redevenise ce se cuvenea să fie. E drept că analfabeţii din fruntea statului transformaseră melodia în imn naţional, însă îşi bătuseră joc de ea prin text – care preamărea orânduirea. Mai mult, se introdusese în şcoli – pe vremea când soţii Ardeleanu se apropiau de absolvire – obligativitatea de a intona imnul în careu, înainte de începerea orelor. E uşor de dedus ce reacţii aveau elevii încă somnoroşi, care totodată erau departe de a fi încântaţi de o nouă zi în compania profesorilor. Ieşea o lălăială jalnică – şi practic nimeni nu se gândea că e vorba totuşi de imnul naţional, indiferent de cine se găsea la putere. Era un indiciu aparent minor, şi totuşi semnficativ, al decăderii majorităţii românilor; probabil că nu mai exista popor care să trateze cu nepăsare sau chiar în batjocură simbolurile naţionale.

Reflectau ei, dar se ocupau şi de treburi cât se poate de concrete – mai ales cel mic (care nici nu prea avea ce să-şi amintească). O dată masa terminată, intrară la vecinii de vizavi – bineînţeles că pentru a schimba impresii, după ce ani de zile situaţia tuturor fusese un aspect despre care nu se vorbea. La televizor continuau să apară tot felul de indivizi care-şi spuneau părerea[48]; de asemenea, se citeau comunicate diverse – care de la un moment dat îşi pierdeau din interes. Se tot spunea că armata a trecut de partea poporului, deşi acest fapt era evident, măcar în privinţa conducerii, din moment ce masele luaseră sub control televiziunea şi radioul. Cât despre „odiosul dictator şi sinistra lui soţie“ (expresie preluată de aproape toţi vorbitorii), după ce plecaseră cu elicopterul de pe clădirea comitetului central, erau reperaţi în diverse locuri, şi devenea greu de înţeles de ce nu fuseseră prinşi, mai ales după ce ajunseseră să fie duşi în maşini. Bogdan găsea esenţială capturarea lor; prin ea trebuia să se ajungă la încetarea confruntărilor armate[49], de vreme ce trupele încă loiale fostului regim n-ar mai fi avut pentru cine să lupte.

Interesant cu adevărat a fost că a apărut un căpitan de infanterie (chiar dacă televizorul nu era în culori, se vedea că are semnele de armă negre), în ţinută de luptă. Numele de Mihai Lupoi nu spunea nimic celor patru telespectatori (pe copii îi trimiseseră la joacă în camera alăturată – şi se aflau în largul lor, căci era firesc să nu priceapă mare lucru din ce se întâmpla). Faptul că nu îl cunoşteau a trecut în umbră când a început să vorbească, arătând că este un om cu orizont. Când s-a apucat de organizare pe linie militară, Bogdan a fost surprins că de aşa ceva se ocupă un căpitan, de vreme ce implica ordine către ofiţeri superiori. Nu stătu prea mult să caute răspuns, pentru că îşi propusese să nu fie chiţibuşar (cum era de obicei) în acele momente de neuitat pentru un popor întreg. Avea timp să se gândească mai tîrziu – chiar şi la şansa de a fi fost martor la un eveniment cu adevărat istoric; deocamdată era cel mai bine să se abandoneze total euforiei.[50]

Întorşi acasă, primiră un telefon de la părinţi, care voiau şi ei să aibă cu cine să comenteze – mai ales tatăl. I-a invitat acolo până dimineaţă – şi au acceptat pe loc, ştiind că se profila ceva infinit mai deosebit şi mai plăcut decât o noapte de Revelion.

Maşina a dat mici rateuri la pornire, ceea ce l-a mirat şi – inevitabil – l-a iritat un pic pe şofer, care în ziua aceea nu avusese probleme de acest gen, nici măcar pe motor rece. Au plecat ei cumva, dar s-au oprit în mijlocul străzii principale – şi acolo au rămas. Benzină aveau, acumulatorul era bun, iar mai încolo nu se pricepeau. Se enervară de-a binelea, însă nu voiau să-şi strice dispoziţia într-o asemenea zi. Aşa se face că recurseră la soluţia eficientă în urgenţă: o împinseră pe dreapta şi o lăsară.

— Bine că n-am fost nevoiţi să plecăm în fugă cu ea, cine ştie unde! – zise Bogdan, şi ca să-şi mai consoleze soţia, dar şi pentru că nota dominantă a momentului era indescriptibil de roz.

Mânat de entuziasm şi de dorinţa de a asista la noi întâmplări pentru care era greu să găseşti un epitet adecvat, îşi urcă fiul în spate şi făcu un marş forţat până la destinaţie, fără să simtă dealul destul de abrupt, şi nici greutatea „călăreţului“ – care era totuşi destul de semnificativă pentru ceilalţi. Îi era doar cald, dar asta nu se datora efortului, ci temperaturii, care era binişor peste 10 grade.

Se aşezară iarăşi la televizor, cu convingerea că vor asista la alte momente cu totul deosebite, necunoscute fiind doar conţinutul şi succesiunea lor. Aşteptările le-au fost – firesc – împlinite, şi încă în aşa măsură încât de la un punct iarăşi n-au mai reţinut decât ce i-a impresionat mai tare, într-o ordine temporală valabilă doar aproximativ.[51]

Emisiunea era deja ceva mai organizată, deoarece un individ mai în vârstă îşi asumase rolul de coordonator. Aveau să afle că îl cheamă Teodor Brateş, însă nu ştiau de unde să-l ia. În schimb, îi văzuseră de multe ori pe cei care îi dădeau ajutor: prezentatorii de până atunci ai telejurnalelor – în frunte cu Petre Popescu, care apărea când erau situaţii considerate mai deosebite, în urma faptului că liderul se desfăşura mai amplu ca de obicei. Dintre aceşti prezentatori, cel care fusese la ultimele ştiri ale „epocii“ (dar şi când cu furia naturii faţă de întâlnirea din Malta) – George Marinescu – se pocăi pentru ce spusese în urmă cu câteva ore, şi lumea l-a înţeles, căci era un simplu executant care n-a avut curajul să rişte să-şi piardă pâinea sau chiar libertatea (în accepţiune juridică, evident). Erau alţii cu păcate mult mai mari, pe care se făceau că le ignoră; dintre ei, cineva în mod sigur trebuia să fie cu atât mai pătruns de ele cu cât era om al Bisericii – şi nu cu orice rang.[52]

A fost extrem de şocantă pentru cei patru membri ai familiei Ardeleanu – şi imediat s-a observat că nu numai pentru ei – apariţia patriarhului Teoctist în ţinuta albă, de mare ceremonie. Venise cu seninătate (eufemistic spus, pentru un tupeu incalificabil) să-i binecuvânteze pe reprezentanţii noii stări de lucruri. Până să constate că este împiedicat să vorbească, Ileana şi Bogdan apucaseră să-şi urle – aproape într-un glas – indignarea:

— Ia uite, Anticristul dracului! După ce a colaborat la demolarea bisericilor şi i-a trimis telegramă de adeziune lui Ceauşescu pentru represiunea de la Timişoara, acuma se întoarce cu 180 de grade fără nici cea mai mică tresăltare!

Oricât li s-ar fi spus că în toate timpurile clericii nu au excelat prin moralitate sau verticalitate (doar nu degeaba „iezuit“ ajunsese în special epitet), asta era prea de tot. Cei din studio dovediră că gândeau la fel, ca şi toţi cei ce participaseră la revoluţie[53] şi care era firesc să fie şi mai înverşunaţi: l-au scos afară, pur şi simplu. Aşadar, trebuia să nu-i mai rămână decât să se retragă la vreo mănăstire uitată de lume[54] – şi numai dacă Dumnezeu era nemărginit de iertător, cum Îl ştiau cei cu o credinţă sănătoasă, aflaţi – doar în aparenţă paradoxal – mai mult în rândul mirenilor.

Erau încă sub impresia neplăcută stârnită de apariţia patriarhului când Brateş a anunţat – dând senzaţia că este pătruns de eveniment – sosirea lui Ion Iliescu, „fiu de revoluţionar, el însuşi revoluţionar“ (cam acestea au fost cuvintele). Se vede că numele spunea ceva şi celorlalţi din studio, din moment ce l-au lăsat în prim-plan, însă Bogdan nu înţelegea de ce. Respectivul – cu un aspect şi o îmbrăcăminte cât se poate de obişnuite – s-a recomandat drept director la Editura Tehnică şi a afirmat că fusese adus la Televiziune de către revoluţionari. Auzind acestea, Ardeleanu cel tânăr se simţi vârât şi mai rău în ceaţă, pentru că nu era logic să se bucure de o asemea primire un director de editură cu public restrâns; pe lângă aceasta, dacă uzase de funcţie, probabil că îşi dădea singur seama că nu se remarcase înainte prin nimic. Cert e că nu fusese pe stradă, ca Dan Iosif, Dumitru Dincă, Florin Filipoiu sau alţii de care deja aflase, şi nici nu auzise despre el că ar fi manifestat vreo opoziţie faţă de regim. Se întrebă cu glas tare:

— Oare cine-o mai fi şi ăsta? că n-am auzit de el.

— Ba eu am auzit, la „Europa liberă“ – zise tatăl său. Era prezentat drept cel mai probabil înlocuitor al lui Ceauşescu dacă Gorbaciov instaurează şi la noi comunismul „cu faţă umană“. Ei doi pare-se că se cunosc, căci Iliescu a făcut facultatea la Moscova.

— Când naiba s-a vorbit de el? Eu – ştii bine – ascult de mai mult de un an „Europa liberă“ şi „Vocea Americii“, dar habar n-am.

În continuare doar gândi, întrucât voia şi el să îl asculte pe cel la care acum se uita mai interesat: „Poate eram acasă chiar când era vorba de el, dar astea erau perioade scurte. Dacă s-ar fi manifestat prin ceva deosebit, s-ar fi spus săptămâni în şir, la cât de puţine lucruri mai aparte se întâmplau aici. Oricum, nu are aşa de mare importanţă. Bine că m-am lămurit ce hram poartă.“

Protagonistul momentului începu prin a afirma despre liderul fugit că întinase valorile socialismului[55] – adică tocmai ce credea şi Bogdan[56], care până la adolescenţă nu observase ca omul obişnuit să suporte lipsa unor bunuri de primă necesitate sau încălcări flagrante[57] a tot ce se putea cuprinde într-o oarecare etică (şi era statuat în codul elaborat de partid). Prin ce spusese, cel de pe ecran îi trezi o vagă simpatie, însă nu putea trece peste faptul că nu ştia nimeni ca înainte să fi fost cât de cât critic – de pe aceleaşi poziţii socialiste. Doar existau exemple de acest gen: „Scrisoarea celor şase“ sau o altă scrisoare – cea a lui Dan Deşliu, ale cărui poezii despre partid trebuiseră studiate de multe generaţii. (Despre criticile de pe poziţii anti-comuniste îi era greu tânărului să se pronunţe, câtă vreme de-abia aflase că economia planificată nu ţine cont de cerere.) Desigur că scrisorile vechilor militanţi ai partidului comunist – ca şi alte manifestări de opoziţie – fuseseră total ineficiente[58], dar măcar le dădeau autorilor dreptul de a fi implicaţi în edificarea unei noi stări de lucruri.[59] Ca mai totdeauna însă, poziţia socială este influenţată de merite în infinit mai mică măsură decât de protectori sau chiar de şansă – şi fusese pilduitor în acest sens felul cum fusese întâmpinat cel care îl contrariase[60] pe Bogdan Ardeleanu.

Nu a stat să-l asculte până la capăt, considerând că nu are autoritatea morală să traseze linii directoare pentru refacerea prestigiului socialismului. Mult mai nimerit i se părea să fie şi la bine alături de bunica dinspre mamă, care părăsise încăperea cu televizorul curând după începutul emisiunii. Pentru ea venea prea târziu prăbuşirea regimului care făcuse tuturor atâta rău – mai ales că nu mai era nici bunicul, care ar fi savurat din plin căderea „ţiganului“.

— Ce zici, Mama Uţi, nu-ţi pare bine?

— Ba da, ba da. Măcar voi să mai aveţi timp s-o duceţi cum trebuie.

— Eu aşa sunt de încântat, de nici nu pot să spun! Am pierdut intrarea în I.M.F., dar deloc nu-mi pasă. Sunt convins că o să intru pe meritele mele, şi o să-mi împlinesc visul de a preda. Mai ales dacă se face secţie în engleză, gândeşte-te câtă nevoie or să aibă de mine! O să fac în aşa fel încât cei ieşiţi din mâna mea să reprezinte cu cinste medicina românească – şi ţara în general – oriunde în lume.[61]

S-a întors la televizor, fiindcă apăruseră personaje mai interesante şi mai cunoscute decât cel de mai înainte. Aşa i se părea lui, dacă îi lega pe membrii „vechii gărzi“ a partidului de perioada de oarecare bunăstare şi sobrietate care se încheiase în 1974. În primăvara acelui an se făcuse un pas mare spre autocraţie, prin introducerea funcţiei de preşedinte (care – printre altele – era comandant suprem al forţelor armate) şi prin descotorosirea de primul-ministru Maurer şi de ministrul de externe Corneliu Mănescu, oameni care erau în funcţie încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi care – prin prestanţă şi lejeritate în comunicare – îl eclipsau[62], mai cu seamă în exterior, pe piticul şi incultul şef al statului. Poate cel puţin la fel de important era că soţiile lor aveau o prezenţă incomparabilă cu a celei care fusese destul să se hotărască pentru ca să iasă din umbră, devenind viceprim-ministru, şi care – foarte probabil – nu fusese străină de trecerea pe linie moartă a celor doi demnitari. Se vădea astfel pentru prima dată că statutul în familie al proaspătului preşedinte era total diferit faţă de cel public.

Pentru familia Ardeleanu a fost o plăcere să îl revadă pe ministrul de externe din perioada invadării Cehoslovaciei, care – prin poziţia sa la O.N.U. – îi oferise conducătorului României un sprijin solid în a face opinie separată în cadrul Tratatului de la Varşovia, deschizându-i astfel drum spre cultul personalităţii. Prezenţa lui printre cei şase semnatari ai scrisorii care făcuse oarecare vâlvă în primăvara anului ce se încheia atât de spectaculos demonstra că îşi dăduse seama de răul făcut prin încălzirea şarpelui la sân.

Alături de Corneliu Mănescu, s-a remarcat prezenţa altuia dintre autorii al „Scrisorii celor şase“: Silviu Brucan[63] – care ieşise în faţă mai ales după mişcarea de la Braşov, putându-şi spune cuvântul datorită legăturilor cu ambasadele superputerilor. Era cunoscut mai mult la Washington, dar nici sovieticii nu îl ignorau.

O dată cu lăsarea întunericului, s-a comutat din studio la prima adunare de sprijin pentru cei care voiau să pună bazele noii puteri, în locul unde fusese ultimul miting convocat de dictator. Se vorbea din balconul comitetului central, care era luminat puternic; în acelaşi timp, în piaţă se trăgea – dar undeva în spate, într-o beznă aproape totală. Era de neînţeles cum de teroriştii rămaşi fideli fostului regim nu ţintesc vorbitorii – presupuşi a fi liderii insurgenţilor, şi totodată atât de expuşi.[64] La fel de fără sens era ca tirurile soldaţilor din tabăra populară să fie dirijate de doi actori: Ion Caramitru şi Sergiu Nicolaescu. Cu privire la cel de-al doilea, Bogdan nu-şi putu stăpâni o remarcă maliţioasă:

— Ăsta se crede în filmele regizate de el![65] Tu, tată, care eşti mult mai „acasă“ ca mine în ale milităriei, pricepi ceva din treaba asta?

Nu avea ce să-i răspundă – ca şi la contrarietatea legată de faptul că la Timişoara reîncepuseră luptele, după două zile de linişte, din cauză că dictatura nu mai avusese condiţiile pentru a încerca să supună din nou oraşul. Au lăsat totul la o parte, fiindcă atenţia le-a fost captată de o busculadă în studio, determinată de dorinţa câtorva de a-l linşa pe Nicu Ceauşescu. Era adus acolo legat, în timp ce despre părinţii săi tot nu se ştia dacă avuseseră aceeaşi soartă. Fără discuţie că „beizadeaua“ era un om de nimic şi că tratase şi el ţara ca pe o feudă, dar unii[66] din cei care acum voiau să-l mutileze ar fi dat orice în urmă cu câteva luni ca să participe la orgiile lui.

Era seară de-a binelea când li s-a anunţat că s-a constituit noua putere. Denumirea nu era prea fericit aleasă, ducându-te cu gândul la Frontul Renaşterii Naţionale, deci la suprimarea vieţii democratice de către Carol al II-lea, dar probabil că voia să sugereze implicarea în refacerea ţării şi a celor care nu fuseseră membri ai partidului comunist. Existau premise favorabile pentru a se trece la treabă: alături de entuziasmul intern, ţara şi poporul începuseră să redobândească simpatia şi consideraţia străinilor – pe care le avuseseră şi în anii de deschidere spre lume de la începutul regimului despre care încă nu se ştia cu siguranţă dacă fusese răsturnat, cu toate că era deja numit „de tristă amintire“.

Din noul organ suprem de conducere făceau parte toţi cei care se opuseseră dictaturii – ştiuţi sau pretinşi, cum era „cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă“ (după propria prezentare), adică de-acum nelipsitul Ion Iliescu. Rolul său în viitor putea fi deja întrevăzut, din moment ce citea platforma acestei formaţiuni, care – aşa cum puteau să se aştepte cei obişnuiţi cu abilitatea comuniştilor de a mima democraţia – îşi crease, sau era în curs de a-şi forma, filiale peste tot.

A început prin a oferi indicii suplimentare asupra poziţiei sale, afirmând că s-a luat legătura cu ambasada sovietică, pentru a-i pune la curent asupra noii formaţiuni. Poate a fost o scăpare (greu de admis la cei ce aveau şcoala supravieţuirii – şi, în special, a parvenirii – în comunism) sau o cinică demonstraţie de forţă (mai degrabă), dar cert este că a reprezentat o ştirbire a demnităţii naţionale; în fond, ce treabă – teoretic – aveau ruşii sau oricare alţii dacă noi[67] reuşiserăm în sfârşit să înlăturăm atât de opresivul regim?

Programul de guvernare reflecta intenţiile de afişare a apolitismului. Cuprindea elemente care în celelalte ţări socialiste nici n-ar fi fost menţionate: aprovizionarea cu alimente, electricitate şi căldură sau libertatea planificării familiale. Se mai vorbea, însă, despre paşapoarte permanente şi, mai ales, despre alegeri libere, pluripartite – ceea ce deja nu mai ţinea de socialism, nici măcar aşa-zis „cu faţă umană“. Problema era cum puteau să apară alte partide; marile tendinţe politice din Occident aveau nevoie de o vreme pentru a fi asimilate de un popor care trăise vreo 45 de ani în totalitarism.[68]

Oricum, mai aveau timp să se gândească la toate acestea până în primăvară, când se preconizau alegeri. De mare actualitate erau sarcinile concrete – mai presus de toate supravieţuirea noului regim, care părea ameninţată extrem de serios. În toiul nopţii, după ce femeile se duseseră la culcare, apăru din nou Teodor Brateş, cu un apel disperat adresat populaţiei spre a sări în apărarea televiziunii şi a radioului, înconjurate de forţe înarmate. În jur de ora 2 s-a întrerupt emisia, şi lui Bogdan i se strânseră inima şi stomacul la gândul că s-a terminat cu visul frumos – nu numai al lui, ci al aproape tuturor românilor.

Când s-a reluat transmisiunea, scriitorul Ioan Grigorescu continua – cu un aer foarte liniştit – un fel de analiză literară a programului Frontului Salvării Naţionale, analiză pe care o începuse imediat după lectura făcută de Iliescu. Poate fără să-şi dea seama că îi calcă pe nervi în ultimul hal pe cei care vedeau în desprinderea de trecut o problemă de viaţă şi de moarte[69], cel de pe ecran despica firul în patru la fiecare cuvânt. Curând, tânărul Ardeleanu a explodat:

— Ia uite şi la ăsta! După ce s-a plimbat sub Ceauşescu până-i hăul, acuma s-a dat cu ăştilalţi, şi ne mai şi înfurie la culme! Crede că suntem idioţi şi nu înţelegem ce spune programul?

Din nou s-a dus la bucătărie şi – ca în alte situaţii de tensiune extremă – a deschis geamul. Aproape imediat a auzit împuşcături – semn că forţele ostile noii stări de lucruri căpătaseră curaj; s-a liniştit, însă, când a auzit că li se răspunde cu tunul.

Situaţia părea a se fi calmat (cel puţin la televizor nu mai apărea nimic deosebit), dar nu avea sens să se culce; mai era puţin până la emisiunea de dimineaţă de la „Vocea Americii“. A fost cam dezamăgit de ce-a auzit, pentru că distanţa – nu numai geografică – definitorie pentru acest post găsea acum un receptor mult diferit sufleteşte, aşa că părea mai degrabă un defect decât o calitate de prim ordin – cum o considera în trecut.

Când s-a făcut ziuă de-a binelea şi s-au întors acasă, tot Bogdan a fost cel care s-a repezit la televizor, cu toate că acuza oboseală şi senzaţia de încleială dată de lipsa toaletei de dimineaţă. Ce a auzit i-a sporit disconfortul, ducându-l de-a dreptul la lehamite: deşi generalii Guşe şi Vlad dăduseră asigurări toată noaptea că trupele de sub comanda lor[70] sunt cu poporul, noii guvernanţi au ţinut să apeleze la sovietici în scop militar. „Decât aşa democraţie, mai bine lipsă!“ – gândi el, foarte deprimat. Închise pe loc televizorul, se bărbieri şi se culcă, renunţând să se alăture celor care făceau de pază voluntar la diverse obiective.

Imediat după ce s-a trezit dintr-un somn foarte scurt s-a dus împreună cu soţia şi vecinii de vizavi să readucă maşina în parcare, căci pe stradă treceau vehicule blindate. El considera că, dacă va fi cum îşi imaginează, o să aibă bani să-şi cumpere 10 maşini, dar femeile – mai realiste[71] – ştiu cum e cu vrabia din mână, şi deseori e bine să faci şi după capul lor.

O dată rezolvată şi această treabă, a putut trece la concretizarea a ce îl frământa de o zi întreagă deja: să afle ce s-a întâmplat la Petrova – de care se simţea ataşat în măsură uşor de intuit. I-a fost dat să audă că puţin a lipsit ca primarul să fie omorât cu topoarele; spre norocul lui, staţia de autobuz se găsea aproape de biroul de unde a fost alungat imediat ce s-a aflat de fuga celui pe care voise să îl imite. Doctorul de care petrovenii – în felul lor – se apropiaseră era satisfăcut că nu s-au dezis.

Spre seară primiră în sfârşit vestea pe care o aşteptau cu o nerăbdare de nedescris, din moment ce era hotărâtoare pentru destinul unui popor întreg: arestarea soţilor Ceauşescu.[72] A fost urmată de promisiunea că se va difuza la televizor procesul. Bogdan s-a simţit cu adevărat renăscut, şi şi-a canalizat entuziasmul şi energia spre pregătirea sosirii lui Moş Crăciun – cu atât mai îmbucurătoare cu cât era o atmosferă cu totul nouă. Nici bine nu a închis telefonul care îl anunţa că are un brad pus deoparte, că s-a şi înfiinţat.

Revenit în intimitate, a vrut să îşi manifeste oarecum ostentativ fericirea, dată şi de revenirea mândriei de a fi român. Îmbrăcat în roşu, galben şi albastru, a luat cina în perfectă linişte şi la lumânare – pentru dubla ei semnificaţie: de masă festivă şi de pomenire a celor care se sacrificaseră[73] spre a schimba viaţa compatrioţilor.

Febra sufletească inerentă acelor momente îl făcu să se trezească din nou dis-de-dimineaţă. La ora 5, o dată cu deschiderea programului la Radio Bucureşti, o crainică[74] pe care o mai auzise la buletinele de ştiri a recunoscut că se află în faţa unei premiere pentru ea şi pentru foarte mulţi ascultători: a subliniat că era Ajunul şi le-a anunţat un program de colinde. Era de la sine înţeles că pentru Bogdan aşa ceva reprezenta o noutate absolută; trebuia să ai vreo 50 de ani ca să mai fi prins asemenea momente la radio.

Balsamul sufletesc dat de cântecele tradiţionale a fost înlocuit de trăiri opuse când a auzit un comunicat cu notă ameninţătoare semnat de Iliescu – ales deja preşedinte al Frontului Salvării Naţionale. Era redactat într-un mod care alergiza, de vreme ce aducea aminte de cei dinainte.[75] Străduindu-se să îşi păstreze starea, Bogdan a pus pe primul plan că era un ultimatum adresat teroriştilor, dar un mic ghimpe în suflet tot i-a rămas.[76]

Aşezându-se la televizor, a aflat – printre multe altele, căci începuse să aibă ce urmări la telejurnal – că americanii intraseră în Panama exact în ziua când fuseseră marile manifestaţii din Bucureşti – pas esenţial în căderea tiraniei. De-abia atunci s-a lămurit de ce fusese atât de iritat de întâlnirea din Malta cel ce părea de neclintit la momentul acela. Reflecta: „Ştia el ce ştia, lua-l-ar dracu'! Să n-aibă pace nici în mormânt, şi numai Dumnezeu să-l ierte – dacă mai poate şi vrea chiar şi El!“.

Spre deosebire de anii precedenţi, la pomul de Crăciun au venit bunicii la nepot; ei nu împodobiseră brad.

— Ce v-a venit? – întrebă fiul lor.

— Bradul este un simbol al bucuriei, şi noi nu putem să fim în dispoziţie bună când au murit atâţia tineri.

— Ei tocmai pentru asta au murit, şi ar fi cu atât mai împliniţi acolo sus cu cât ar vedea că nu s-au sacrificat degeaba.

Aceste idei urmau lecturii din acea săptămână extrem de intensă.[77] Acum, însă, nu mai era atât de binevenit să se refugieze în speculaţii despre o existenţă viitoare, dacă această viaţă se anunţa deosebit de plăcută. Din moment ce avea certitudinea că îşi va satisface o dorinţă ce părea absurdă când şi-a pus-o în gând (cea legată de judecarea individului care atunci era Marele Stăpân), însemna că poate spera orice.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1] Cuvântarea televizată era în direct, aşa că n-au avut cum să o „cosmetizeze“.

2] E prima oară când dau data exactă, cu toate că îmi amintesc şi altele (ziua căsătoriei moaşei, de exemplu). Cred că e limpede de ce fac aşa, dar mai deosebit este ce vreau să adaug: biografia acestui tânăr (copilul de atunci) a fost jalonată de mari evenimente internaţionale şi interne. Le-am pus atributul în ordine cronologică relativ la existenţa lui; s-a născut în 12 octombrie. Ar mai fi de spus că tocmai începuse şcoala când se împlineau 500 de ani de la descoperirea Americii – reperul istoric al umanităţii de care s-a legat la venirea pe lume.

Pe de altă parte, simt cu putere nevoia să spun că acea inegalabilă săptămână cu început la Timişoara are un loc de onoare în altă lucrare a mea – care cuprinde, în prima ei parte, cam aceleaşi crâmpeie de viaţă, însă consemnate la persoana întâi. Se intitulează „Cele şase luni“, după intervalul pe care îl tratează: 16 decembrie 1989 – 15 iunie 1990. Nu este publicată la data completării acestei notiţe (care, în cartea apărută, are doar primul alineat), dar îmi doresc mult să fie. M-a îmboldit să o scriu şi sugestia d-lui Gabriel Stănescu, cu prilejul lansării acestei cărţi – pornită de la aprecierea că ar avea şi valoare documentară. Cred că s-a referit în special la capitolul despre revolta din Petrova şi la acesta.

3] Stăruiesc în a reda trăirile din acea perioadă, indiferent de dezvăluirile de mai târziu.

4] „Raliul“, cu Florin Piersic. Încă o dată, cred că nu trebuie să explic de ce ţin minte chiar şi asta.

5] Pentru cei tineri sau cu memorie slabă: desigur că nu scrisese nimic la viaţa lui, dar i se adunaseră cuvântările (aduse din condei) în vreo 30 de volume groase, cu coperţi tari şi hârtie de cea mai bună calitate, care alcătuiau seria „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate“.

6] Aceasta nu este o carte de chimie.

7] „Vocea Americii“ era pe unde medii, iar „Europa liberă“ – pe unde scurte.

8] La vreo 10 km de Cluj

9] De aceea pentru mine nu are nicio relevanţă faptul că a retrocedat nişte biserici greco-catolicilor, după 1990. (Desigur că a rămas în funcţie – întocmai ca şi patriarhul, despre care am ce scrie mai încolo.)

10] Scoaterea la iveală a dosarelor de securitate ale clericilor – alături de ale altor categorii – a început mult după lansarea primei ediţii (noiembrie 2004); de elaborare nici nu vorbesc (eventual se poate consulta prologul). Aş nutri o mulţumire amară observând că se confirmă cele avansate de mine (în mai multe scrieri), dacă nu mi-ar fi clar că această „dosariadă“ este o diversiune a preşedintelui Băsescu, cu scopul de a-şi consolida puterea: reliefându-i pe turnătorii mărunţi, îi protejează pe cei care orchestrau represiunea ceauşistă (şi pe care se sprijină în această acţiune – şi nu numai). Totodată, evident că îşi creează imaginea de promotor al paşilor concreţi spre condamnarea regimului comunist – ceea ce ar reprezenta îndeplinirea unei promsiuni din campania electorală. Cel mai trist e că mă îndoiesc foarte tare că majoritatea populaţiei va vedea dincolo de aparenţe.

11] Ţin neapărat să consemnez că aceste rânduri au fost scrise în Vinerea Mare a lui 2003.

12] S-ar crede că am o obsesie extremă pentru asta, dar şi acum – ca şi în 1989, şi probabil ca totdeauna şi peste tot – numai un firicel de speranţă ne mai rămâne, căci răul pare etern şi de nebiruit – ca şi cei care sunt în slujba lui.

13] Aşa cum am arătat mai sus, mă transpun în zilele acelea, deci pun pe hârtie doar ce ştiam atunci. De aceea nu mă opresc asupra şedinţei la nivel înalt din 17 decembrie 1989, şi nici la generalii Chiţac şi Stănculescu.

14] Pe atunci nu aflasem despre rezistenţa din munţi.

15] O recomand cu căldură tuturor, chiar dacă acum e greu de găsit din cu totul altă cauză: s-a epuizat rapid tirajul. A fost prima carte studiată de mine pe această temă, deci îmi ocupă un loc special în suflet, oricâte lucrări cu sorginte în înţelepciunea orientală am mai citit. Cât priveşte convingerile, au rămas cele de la început (dar şi în acelaşi stadiu de ipoteză, neavând vreo dovadă palpabilă; din păcate, nu am putut coopera cu pacienţii resuscitaţi sau anesteziaţi – o stare întrucâtva echivalentă cu moartea clinică).

16] Aici nu pot să pun formularea „deşi“, fiindcă nimeni întreg la cap nu mai punea bază pe ce zicea Bucureştiul, indiferent pe ce cale – şi asta de multă vreme.

17] Termenul "mass-media“ (care nu se declină!) nu era în vogă la acea vreme – şi, oricum, nu-mi place să-l folosesc, având obsesia preluărilor fără discernământ sau stîngace din engleză.

18] Am arătat mai sus că răsturnarea din R.D.G. a avut loc în octombrie 1989. Dacă tot am ajuns aici, vin cu o precizare care mă preocupă şi pe care cred că trebuia să o fac de mult, nefiind poate atât de inutilă cum îmi pare mie: înainte de 1990 existau două state germane, adică R.D.G. (Republica Democrată Germană) în est, sub dominaţie sovietică, şi R.F.G. (Republica Federală Germania) – care este, de altfel, denumirea oficială şi a Germaniei de astăzi.

19] Le am în urechi şi acum.

20] Aceste gânduri se vor o preîntîmpinare a comentariilor la frazele dinaintea lor, fraze care – din păcate – rămân valabile. Sunt convins că oricine admite asta, măcar în sinea lui.

21] Poate că era Claudiu Iordache sau Lorin Fortuna, dar – dacă nu am ştiut sigur atunci – nu mă hazardez să dau nume.

22] Până aici nu i-am trecut numele, fiindcă iniţial voiam ca această lucrare să aibă mai multe elemernte de ficţiune, iar apoi m-am dus în virtutea inerţiei. Mi s-a părut, însă, ridicolă formularea „Jos Marele Stăpân!“.

23] Poate că sunt prea multe notiţe, dar mi se par necesare, fiind pătruns de zicala „Cine uită, nu merită.“. Revenind la obiect, nu aflasem despre Viorel Oancea şi gestul său, de aceea iarăşi nu am dat nume.

24] Despre mişcarea de la Iaşi, din 14 decembrie 1989, s-a vorbit abia în anii '90. Pe lîngă că poate fi asemuită ca proporţii şi desfăşurare cu cea de la 1848, tare mi-e teamă că a fost pusă pe tapet ca să nu se spună că a trebuit un ungur să declanşeze Revoluţia Română (să-i zic şi eu aşa, deşi o revoluţie schimbă profund vechea stare de lucruri), dar şi ca reacţie la aversiunea timişorenilor faţă de tot ce ţinea de comunism. Moldovenii, în schimb, l-au votat în masă pe Iliescu la primele alegeri teoretic libere (libere cu adevărat sunt când există deplină cunoştinţă de cauză).

25] Şi dura până la 10, cum am mai spus.

26] Din dorinţa de a-i înregimenta pe toţi, încă din frageda copilărie, Ceauşescu coborîse vârsta de primire ca pionier de la 9 ani (cum a fost cazul celor de-o seamă cu mine) la 7. În plus, înfiinţase organizaţia „Şoimii patriei“, pentru copiii între 4 şi 7 ani – sau chiar mai mici. (Fiul meu a fost cooptat la 3 ani – în primele luni de grădiniţă.) Toate acestea i-au făcut pe români – care glumesc mai ales când nu trebuie – să spună că se vor înfiinţa şi organizaţii ale sugarilor: „Scuteciştii“ (de la utecişti – membrii Uniunii Tineretului Comunist) şi „Biberonul roşu“.

27] „Stejarul de la Scorniceşti“ era numai una din găselniţele aşa-zişilor literaţi.

28] Adevărat moment de referinţă mai apoi, deci nu am voie să-l omit.

29] Având frământarea legată de cele două Germanii, îmi exprim speranţa că se înţelege ce înseamnă iniţialele.

30] Poate că nu exact acestea au fost cuvintele, însă contează ideea de ansamblu. E greu să-ţi aminteşti precis după atâta vreme, şi oricum aici nu e un tratat de istorie – sau ştiinţific, în general.

31] Ca şi mai apoi, de altfel; în orice caz, Ceauşescu nu era prost de la natură.

32] S-a schimbat doar aparenţa – ca în toate domeniile, începând cu politica. Aşadar, cred că e inutil să punctez că am rămas în afara învăţământului superior. Foarte rău nu-mi pare; nu aş fi rezistat, cu firea mea.

33] Adică la Casa de Cultură a Studenţilor, pentru cine cunoaşte Clujul. În altă ordine de idei, nu înţeleg de ce au schimbat numele Pieţei Libertăţii tocmai când ajunsese să îl merite cu adevărat.

34] Notam în varianta publicată că am obligaţia morală să aduc un omagiu celor care s-au sacrificat acolo în 21 decembrie 1989 (alături de martirii din întreaga ţară, desigur), exprimându-mi speranţa că nu este ultimul. Cel mai mult m-au impresionat decesele tinerilor Lucian Matiş şi Mihai Ţiclete (pe ai cărui părinţi îi cunoşteam). În acel moment se credea şi despre Călin Nemeş că e mort – şi aş spune că, unde nu au reuşit comuniştii declaraţi, au reuşit cei disimulaţi. (Vreau să cred că lumea îşi mai aminteşte că s-a sinucis „de bine ce i-a fost“, când a văzut că urmările aşa-zisei revoluţii asupra părţilor care s-au înfruntat au fost exact pe dos decât era firesc.) Acum pot să afirm că am reluat cele despre Călin Nemeş şi ceilalţi în lucrarea „Cele şase luni“, deci într-adevăr nu le adusesem ultimul omagiu.

35] O dată cu împărtăşirea acestor rânduri, am aflat că nici nu-l remarcaseră.

36] Cu privire la existenţa manifestaţiilor. Cât despre acţiunile din acea zi (în special) ale lui Ceauşescu, îmi menţin părerea, dar pe alt temei: că s-a lăsat îmbrobodit (eufemistic spus).

37] Nu renunţ la această ipoteză, oricât de şocantă ar fi. De altfel, există tot mai multe date concrete despre soldaţi americani care se amuză torturându-i pe deţinuţii din închisorile militare, în Cuba şi Irak.

38] Mi se va părea întotdeauna remarcabil că 22 decembrie 1989 a fost vineri, ca şi ziua în care m-am născut. (O vreme am făcut asociere puternică între ele, simţind că am renăscut; mi-a trecut, însă, repede.)

39] Se numea Piaţa Victoriei, deci e valabilă observaţia referitoare la Piaţa Libertăţii (v. mai sus).

40] Cum am sugerat, când am redactat cartea eram convins că ţin minte perfect totul, deci nu am recitit ce consemnasem în acele zile. Astfel au apărut inadvertenţe (precum cea de la serbare – şi va mai fi una extrem de importantă) şi omisiuni. Ca exemplu pentru cele din urmă, un argument în plus spre a ne grăbi acasă era că se anunţase grevă generală pentru ora 12.

41] Aici aş fi avut ceva de comentat, dar e mai bine să lăsăm morţii în pace.

42] Sunt convins că aproape nimeni n-a auzit cuvintele făcute renumite şi interpretate răuvoitor de către cei care aveau interesul: „Mircea, fă-te că lucrezi!“.

43] Că a fost mână divină sau nu, tot nu ne este dat nouă să ştim, aşa că se cuvine să rămânem la locul nostru.

44] Aici este a doua mare confuzie, dar iarăşi o las aşa, din motivele enunţate în legătură cu prezenţa străbunicii la serbare. În realitate, soţia mea era şi ea în bucătărie (deci venise din oraş – apropo de ce urmează în text) când vocea lui Caramitru a indicat acea fantastică răsturnare de situaţie. Aşa am notat la vremea respectivă; mi-a confirmat de curând, pe când lucram la „Cele şase luni“ – unde nu am lăsat loc ficţiunii.

45] În schimb, asta – ca şi ce urmează – aşa a fost.

46] Repet că nu este istorie seacă, deci este posibil, şi chiar probabil, să apară şi în continuare inadvertenţe – de această dată în cronologia celor televizate. Cât priveşte atenţia şi interpretarea date diverselor părţi din acea emisiune fără precedent şi fără egal în istoria Televiziunii Române, orice lămurire ar fi de prisos.

47] Ce este cu adevărat faimos nu lasă loc pentru omisiuni sau interpretări.

48] Florin Călinescu povestea o dată că a vrut şi el să spună pe ecran, în acea după-masă, câteva cuvinte din inimă. A fost oprit de către soldaţii de la poartă, pentru că nu figura pe lista lor.

49] În clipele acelea eram – ca toţi cei de rând – de bună-credinţă; la scurt timp, mi-a devenit clar că oprirea vărsării de sânge nu era în interesul noii puteri (care deja exista, tot fără să se spună). Aş fi comentat eu mai multe în notiţa din prima ediţie (în primul rând despre tragedia de la Otopeni), dar sosise iarăşi vremea să fim prudenţi în afirmaţii, sau chiar să nu le facem. În schimb, am analizat toate acestea în lucrarea pe care o tot pun în paralel cu acest capitol. Acolo – ca şi în versiunea iniţială a acestei notiţe – mi-am pus întrebarea (cu speranţa de a nu fi singurul) cum s-a putut ca în celelalte ţări est-europene doborârea comunismului să se facă paşnic. Ţin minte că s-a vorbit de un singur mort, la Praga, însă şi acesta „a înviat“ – în uniformă de căpitan KGB. (Şi la noi s-a văzut „mâna“ acestui serviciu secret, fără egal după mine, dar a existat şi „săritura peste cal“ specific românească – întâlnită şi în „experimentul Piteşti“, de exemplu.)

50] Poate că niciodată nu vom şti toate dedesubturile. Mai presus de asta, însă, stă – pentru mine, cel puţin – considerentul că e preferabil pentru suflet să punem pe primul plan certitudinile: amintirile de o frumuseţe şi complexitate unică din acea zi.

51] Pare o repetiţie a ceva trecut mai sus, dar nu este chiar aşa. Am vrut astfel să preîntâmpin cramponările de amănunt – cu care m-am confruntat de câte ori am deranjat, indiferent de domeniu.

52] Rangul preoţesc nu este primordial pentru mine, dar contează ca aspect de suprafaţă.

53] Am mai spus că mă transpun în acele clipe; de aici şi termenul.

54] Aşa a şi făcut o vreme – ceea ce, poate, unii au uitat. Pentru situaţia din prezent, însă, nu e nevoie de memorie. Degeaba s-a argumentat că Biserica nu este o instituţie democratică în accepţiunea obişnuită; aici e vorba de trecerea cu vederea a unor păcate la modul cel mai propriu.

55] Dacă nu vor apărea precizări, termenul trebuie luat în accepţiunea lui de atunci – respectiv ce s-a numit mai apoi comunism. (În acea vreme, termenul „comunism“ semnifica faza finală a orânduirii socialiste: un fel de rai pământesc, în care toate nevoile să fie satisfăcute.)

56] Sunt curios câţi din aceeaşi generaţie – care nu cunoscuse altă societate – gândeau mai evoluat. Ne obişnuisem cu lipsa libertăţii de exprimare, care – de altfel – singură nu duce la nimic, după cum vedem astăzi.

57] Măcar nu apăreau în presa internă, iar de avutul statului dispunea numai familia conducătoare.

58] De aceea nu le-am menţionat la trecerea în revistă a sfârşitului primăverii – perioada când s-a aflat de ele.

59] Pe care majoritatea o vedea la acea oră tot în cadrul socialismului, însă de tip gorbaciovist.

60] E clar că a fost nimic faţă de ce avea să urmeze, mai ales în 1990 (inclusiv dezvălurile despre decembrie 1989). Sunt convins totuşi că am redat fidel prima impresie, dornic fiind să mă ţin de ce mi-am propus: transpunerea în acele zile.

61] Încă o dovadă că idealismul extrem se numeşte naivitate. Doar pentru acurateţe voi spune că U.M.F. din Cluj (vezi Doamne, a devenit universitate, în loc de simplu institut) are secţie în engleză de câţiva ani buni, dar aş fi mers sigur la eşec dacă încercam să mă apropii. (V. şi notiţa 146.)

62] Ca dovadă a imaginii pe care o avea în Occident Corneliu Mănescu, reamintesc că el a fost considerat în primele momente noul lider al României. Substratul l-am aflat ulterior: apăruse la televizor Sergiu Nicolaescu, cu care aducea oarecum.

63] Se observă că atunci nu ştiam ce rol avusese în perioada sovietizării. Un lucru e cert: singurul lui crez a fost interesul propriu. Este ceva destul de obişnuit, mai ales la noi, dar puţini au făcut atâta rău. Pentru că revizuiesc această notiţă în ziua când s-a comunicat moartea lui, simt imperios nevoia să adaug că reprezintă un exemplu cât se poate de grăitor că Dumnezeu are planurile Lui cu fiecare dintre noi. Cum altfel să-mi explic că l-a lăsat să trăiască mai mult de 90 de ani (ca şi pe Teoctist – asociere ce apare de la sine)?

64] Poate că multă lume a remarcat ce mi-a sărit mie în ochi în 1990, când am fost la Bucureşti: singura clădire din Piaţa Palatului nici măcar atinsă de gloanţe – în timp ce toate celelalte erau ciuruite – era fostul sediu al C.C. al P.C.R. Biblioteca Centrală Universitară fusese distrusă cu tunul – şi chiar Iliescu şi ai lui afirmaseră că „teroriştii“ au numai armament uşor.

65] Poate că aşa i se ceruse.

66] Se ştiu ei care. Celebra scenă cu scuipatul în obraz nu am văzut-o personal, de aceea nu figurează aici.

67] În acel moment credeam încă în revolta spontană a celor care nu mai suportau să continue aşa.

68] Partidele istorice nu le luam în considerare, ştiind despre ele că au dispărut definitiv. Dacă mergem la esenţă, aşa şi este.

69] Sau – mai probabil – îşi râdea de noi. Sigur este că nu mai vreau să aud de „Spectacolul lumii“.

70] Armată, respectiv securitate – pentru cei care pot să uite acele zile sau erau prea tineri. Să ne amintim şi că generalul Guşe a murit dintr-un cancer galopant la scurt timp după ce s-a opus ferm iniţiativei de a se introduce trupe ruseşti în ţară.

71] Mi-a tot spus că s-a orientat bine şi când s-a dus la culcare în prima noapte de libertate, şi nu am ce să comentez. De altfel, altă maşină am luat în 1999 – dintr-o moştenire.

72] Prin amânarea acestui anunţ, cei din noua putere şi-au atins scopurile meschine (ca să nu zicem mai dur). Tuturor oamenilor obişnuiţi li s-a batjocorit astfel buna-credinţă, iar unii au fost în situaţia de a plăti cu viaţa. (Îmi vor rămâne mereu în minte tinerii de la Otopeni şi colonelul Trosca de la Academia Militară.) Au fost evenimente atât de scandaloase încât nu am avut puterea să mă refer la ele aici; le-am tratat, însă, în lucrarea cu cele şase luni. Despre reluarea focului la Timişoara am pomenit înainte – desigur, nu întâmplător. Oi fi eu subiectiv, dar o lume întreagă poate avea în faţă argumentul sec al cifrelor: în acele zile au fost de 10 ori mai multe victime după plecarea lui Ceauşescu.

73] Îmi închipui ce au simţit şi simt cei rămaşi în viaţă, mai ales mutilaţii.

74] Sunt aproape convins că era Rodica Madoşa, pe care a înlăturat-o Adrian Năstase când era prim-ministru şi preşedinte al P.D.S.R. (Aşa îi voi zice mereu acestei grupări, indiferent de denumirea adoptată; social-democraţi nu sunt nicicum.) Un asemenea abuz (al nu ştiu câtelea, de altfel) a reprezentat încă o dovadă că pretenţiile la sorginte revoluţionară a acestei bande auto-denumite partid au fost (şi vor fi totdeauna) praf în ochi. (Această notiţă nu a apărut în prima variantă – din cauza nesiguranţei asupra identităţii doamnei; în niciun caz de frică. O găsesc, însă, nimerită aici: previne – sper – plecarea urechilor la declaraţiile lui Geoană. Inconsistenţa lor demonstrează încă o dată că merită din plin etichetarea „prostănac“ – una dintre puţinele luări de cuvânt ale lui Iliescu care mi-a dobândit acordul)

75] Deprinderile de-o viaţă răbufnesc în situaţii mai grele, o dată cu inerenta – pentru majoritatea – scădere a controlului. Exista, la data când am terminat prima variantă, un exemplu proaspăt: comentariile la remarcile ambasadorului american – de altfel în interesul ţării şi poporului. (Poate tocmai asta a deranjat, fiind evident că oamenii politici de la noi au interese exact opuse.)

76] Pe foarte multă vreme, ca să nu zic chiar pe toată viaţa – alături de „ghimpi“ mult mai mari.

77] Şi se păstrează.